Şi a fost şi 1 Mai. Şi au fost şi mici. Şi mare. Chiar dacă nu a prea fost vreme bună.
Adevărat ritual de trecere la meniul de vară, moment psihologic al începutului timpuriu de anotimp cald, micul şi marea de 1 Mai dau startul sezonului de grătar, când aerul se umple de mirosul de fum şi cărnurile – în special – sfârâie pe grătarele patriei.
Început iluzoriu al curelor de slăbire pe ultima sută de metri, înainte de vacanţă, hrănite de credinţă că simpla alimentaţie cu piept de pui la grătar va duce la pierderea miraculoasă de kilograme, 1 Mai-ul rămâne nu doar o sărbătoare a muncii fără muncă ci, pentru cei care iubesc mâncarea, începutul unui nou sezon gastronomic.
Sub ameninţarea viruşilor modificaţi ai gripei, cu nume porcine sau păsărine, cu isteria de rigoare – mai mult sau chiar puţin justificată – a venit probabil momentul să ne întoarcem privirea către nedrept ignorata carne de vită.
Consideraţi ca parte esenţială a tradiţiei culinare româneşti, micii s-au începărtat de lucrătura lor primordială şi şi-au dat carnea de vită şi seva de oaie pe amestecuri necurate (vită+porc) sau pe carne porc.
A venit vreme să restabilim adevărul. În această lună vom reface, pas cu pas, reţeta micilor româneşti, aşa cum se făceau ei acum mai bine de o sută de ani la Carul cu Bere, după reţeta care l-a bucurat pare-se pe Ion Luca Caragiale, şi care s-a păstrat în Biblioteca Academiei. Îi mulţumim lui Matei Pleşu pentru ea.
Va mai fi carnea de vită amestecată cu seu de oaie, muiată cu zeamă de carne, frământată şi refrământată vreme de două zile, parfumantă cu usturoi, coriandru şi ienibahar şi friptă pe jar iute de cărbune pe gustul românilor de astăzi? Vom mânca şi vom vedea.
