Mulţi ani prietenii şi cunoscuţii le spuneau la comun doctorii, pentru că trei din cei patru soţi sunt absolvenţi de medicină. Şi prieteni erau destui, şi cunoscuţi au devenit mulţi, pentru că doctorii au curte mare, vie şi iepuri, loc de joacă pentru copii şi poarta veşnic deschisă. Poarta e şi acum deschisă, ba chiar mai deschisă ca niciodată, doar că între timp soţiile, Gabriela şi Mihaela, au devenit prăjiturese. Şi totul s-a transformat într-un dolce far niente în curtea din Pipera…
Satul din oraş
Până acum zece ani Pipera însemna doar un sat prăfos, singurul rămas în interiorul şoselei de centură a Bucureştiului şi totodată în vechiul Sector Agricol Ilfov. O struţo-cămilă administrativă care şi-a păstrat particularităţile şi pe alocuri le-a hiperbolizat. Doar că în ultimul deceniu, între vechea platformă specializată în aparatură electrotehnică, de la capătul liniei de metrou, şi ferma de cercetări pomicole de la Băneasa, lângă vechiul sat şi uneori chiar prin el, a apărut o nouă lume. Un babel imobiliar s-a ridicat într-un ritm ameţitor în zece ani. Oameni de afaceri, angajaţi în multinaţionale sau management din companiile de stat, vedete de televiziune, oameni de fotbal, expaţi şi personal diplomatic, alături de vechii localnici au populat aceast tărâm al făgăduinţei, în căutarea visului imobiliar. Multă lume se mulţumeşte să-l limiteze la complexe de locuinţe, cu o arhitectură care de multe ori lasă de dorit, cu Gigi Becali sau cu alte vedete locale. Puţini îi ştiu însă istoria şi secretelor. Lucrurile cu adevărat importante nu se petrec la şosea, pe unde mătură cablurile cameramanii aflaţi în urmările vedetelor îndoielnice. Locurile, cum e şi biserica monument istoric, Sfântul Ilie, sau oamenii, cum sunt şi prăjituresele, sunt adevăratele repere ale acestui loc.
Citește și Mâncălătorii Râu Alb.
Prăjituresele
Pe strada Ştefan cel Mare, ferită de ochii lumii, se găseşte Dolce far niente, o curte cu loc de joacă pentru copii, construită în jurul unei cafenele transparente. “Așa trăim noi, în mica noastră lume paralelă, în Pipera, sat mult blamat și transformat în oraș hibrid, vecini cu oameni înconjurați de garduri înalte, locuitori ai propriilor lumi, și încercăm să fim fericiți. Suntem o familie numeroasă; noi, cei mari, gravităm în jurul celor mici. Tomi, Runi, Alex și Catinca sunt minunile noastre, copii năzdrăvani, care aleargă toată vara prin livadă și ne înveselesc zilele cu chiotele lor“, descrie Gabi lumea Dolce far niente.
Aici, în această curte s-a născut, din dragoste pentru prăjituri şi inspirate din frânturi din vacanţele trăite de cele două surori în satul bunicilor din Oltenia, locul în care Gabriela şi Mihaela, ajutate de mama lor, dau viaţă pasiunii pentru deserturi de casă. E nevoie de o chemare mai profundă şi mai superioară pentru ca să laşi, măcar pentru o clipă, profesia de bază (Mihaela este arhitect şi Gabi este medic) pentru a te dedica lucrurilor care îţi plac, chiar dacă în aparenţă sunt mai simple şi mai lipsite de profunzime. Să te întorci la cratiţa în care se topeşte caramelul, lângă cuptorul în care se coace prăjitura sau cu mâna pe mixerul care bate smântâna dulce ca să o transforme în frişcă, ţine de o dorinţă intimă de a duce mai departe reţetele clasice şi de a le alătura pe cele noi, de a continua tradiţia bunicilor şi de a le da mai departe nepoţilor.
Dolce far niente
Prăjiturile nu sunt necesitate absolută. Nu ţin de supravieţuirea imediată. Vanitate a bucătăriei, prăjiturile şi torturile sunt capriciul acesteia. Răsfăţul. De aici vine în cele din urmă Dolce far niente, a face dulcele nimic. Din dorinţa de a (te) răsfăţa. Şi dintr-o căutare a timpului pierdut. A gusturilor copilăriei care te întorc în acel timp al lipsei de griji.
Mihaela, arhitecta, e cea care a proiectat cafeneaua/cofetărie, din lemn şi sticlă, desenată în jurul unei uşi ornamentale de la casa străbunicilor din Oltenia, care susţine barul. Iar Gabriela e cea care o umple cu prăjituri. Reţete vechi şi noi, clasice şi moderne, prăjituri cu foi de miere, cheesecake-uri, torturi cu ciocolată şi câte şi mai câte, toate vândute după pofta inimii (nu există porţii, totul se taie şi cântăreşte la cererea fiecăruia), asortate unui suc, ceai sau cafea. Aici, printre atelierele de pictură sau de format buchete de flori, se leneveşte la un pahar de vorbă.
Indienii spun că există trei timpuri personale. Primul este al creşterii, în care te formezi, urmat de cel al familiei, în care întemeiezi căminul, şi în cele din urmă e cel al comunităţii, în care te dedici societăţii. Unii oameni, nu mulţi, reuşesc în mod paradoxal să le reunească împreună în acelaşi loc. Prăjituresele au reuşit să-şi reunească pasiunea, afacerea familia şi societatea în acelaşi loc. Merită să le vedeţi măcar pentru a le invidia.
